Selectează o Pagină

Câți dintre noi le văd acum așa cum sunt? Canapele moi, fotolii cu privire spre tavan, saci colorați și plini de puf sau polistiren, o sumedenie de morminte care de care mai plăcute. De câte ori se întâmplă ca atunci când viața devine dezgustătoare, plictisitoare, când suntem obosiți de jegul zilnic pe care îl vedem perpetuu, singurul lucru dorit să fie patul, acel scaun tot timpul răpus la orizontală, cu pernele sale și pledurile gata toate să ne devoreze în întuneric? Nu le mai înțelegem scopul și au devenit o salvare sigură, o scăpare, o șansă de a termina și a închide ochii, de a uita de tot ce ne înconjoară.

Atunci când se așează confortabil pe accesoriul preferat de stat, universul celui în cauză, universul cunoscut se micșorează și prinde forma acelui mic sarcofag. Umbrele se strâng în jurul lui, lumina se reflectă de pe material neluminând-ul pe cel ce se așează, iar mintea însuși prinde forma scaunului, totul devenind astfel o metaforă a acelor păpuși rusești, matrioșka, în care totul e la fel, doar mărimea se schimbă. Și astfel scaunul în cameră, camera în bloc, blocul în cartier, cartierul în oraș, el în scaun, haina pe el, spiritul din el au toate aceeași formă, una confortabilă și cunoscută, una în care se regăsește continuu, ceva ce nu ridică vreo problemă. Și atunci doarme și more dormind …

Dar nu e moarte naturală, pulsul nu scade până la sfârșit, rămâne în viață și continuă să respire și să simtă, dar nu să vadă. Vederea e amorțită până într-acolo încât nu răzbate mai departe de scaun. Și moartea asta, cea mai cruntă dintre toate, e moartea omului ce nu se crede mort. Când spiritul nu se mai simte, când gândul nu mai trece de mâine și de ieri, iar timpul înseamnă doar ce de-abia a fost și tocmai va fi, atunci se trece de la om la ne-om, rămâne formă dar îi lipsește fondul căci spirtul e mort iar omul este spirit, trup și suflet.

Viața se transformă în senzații și imagini, în lucruri trăite dar neînțelese și totul devine un film fără însemnătate al cărui început nu îl mai știe nimeni și al cărui sfârșit nu va lăsa nici o urmă în lume; actorii sunt pretutindeni, îi vedem mergând, vorbind, iubind și urând, făcând totul ca și cum ar fi în viață, fiecare în rolul principal al unei producții proprii cu un scenariu prea comun.

Drama stă în momentul final, atunci când creditele și genericul încep să ruleze și spectatori acum ai propriului film, ei observă că nu există niciun nume rezonant, niciun scenarist de seamă și mai ales că filmul a fost doar unul de seria B, nesemnificativ prin subiectul său: povestea unui zombi ce se crede încă în viață și recunoaște viața doar murind.

Scaune avem multe, le dăm note pentru cât de bine dormim în ele, cât de eficace sunt în a ne face nevăzători. Sunt unii ce se afundă în ele cu bucurie, aceea bucurie a bolnavului care își vede moartea ca pe scăparea de chinuri. Alții care le consideră a fi răgazul binemeritat după o zi la fel ca celelalte, un lucru care nu împunge și nu rănește, nu poate lupta și nu poate culpabiliza, nu aruncă nicio privire neplăcută și mai ales nu poate dezamăgi. Suntem îndrăgostiți de scaune pentru că ne oferă la rândul lor iubire necondiționată, o iubire pură, maternă în aparență, ne ocrotesc de tot ce e în jur și ne arată calea către o lume moale și confortabilă.

Dar ele nu sunt asta, sunt la fel ca vulturul lui Prometeu, cu cât îi dă mai mult din sine scaunului, cu atât acesta crește în ochii omului până când îi acoperă tot orizontul și nu mai poate crește decât în interiorul său luând locul spiritului. Iar omul se face din ce în ce mai mic până când moare, răpus de greutatea deja prea mare a scaunului înrădăcinat în sine.

Dar dacă Promoteu își oferea ficatul conștient fiind de ce se întamplă, simțind atingerea ascuțită a ciocului de vultur și purtând cu mândrie durerea oferită de pasărea aceea, omul ce își oferă spiritul spre scaun e mult mai jos căci nu își vede moartea. Perfidia scaunului stă în confortul ce-l oferă, în faptul că dragostea oferită gratuit la început se transformă în dependență cu un preț prea mare. Și dependenții merg pe străzi la fel cum merg prin viață, dorind ca drumul să ajungă la un scaun.

Dan G.